Închiderea mănăstii

Anii  – 60, ai sec. XX, este perioada întunecată şi tristă pentru ortodoxia din Moldova, cînd se înfăptuieşte închiderea în masă a bisericilor şi mănăstirilor. Conducerea locală pentru a în pas cu cerinţele ateiste a partidului guvernator, primeşte decizia de a stîrpi ultimele insule a monahismului din Moldova, prin lichidarea mănăstirilor de bărbaţi Căpriana şi Noul-Neamţ, ce a şi fost înfăptuit în anul 1962. La lichidarea mănăstirii Noul-Neamţ s-a luat în consideraţie orice, ce ar fi servit ca piedică la înfăptuirea acestei decizii.

S-au luat în consideraţie evenimentele de la Răciula, din anul 1958 cînd autorităţile în timpul închiderii mănăstirii de femei au întîlnit o rezistenţă activă şi organizată din partea călugăriţelor şi credincioşilor, care dezarmaţi au apărat sfîntul locaş aproape două săptămîni  de miliţienii şi soldaţii înarmaţi. De aceea au fost înfăptuite măsurile necesare de pregătire a licidării mănăstirii Noul-Neamţ, după cum vedem în demersul împuternicitului Cosiliului pentru B.O.Rusă pe lîngă Consiliul de Minişti al U.R.S.S. pentru R.S.S.M – a tovarăşului Oleinic:

prin intermediul stareţului să fie identificat domiciliul rudelor fiecărui monah şi de a prezenta aceste date C.C  P.C. al R.S.S.M pentru efectuarea lucrului organizaţiilor de partid la faţa locului cu scopul de a fi luaţi călugării din mănăstire de către rudele lor;

de a identifica vieţuitorii bătrîni, care nu au rude cît şi a celor ce doresc să meargă la case de bătrîni;

urmează să  fie înfăptuită prelucrarea ideologică a populaţiei din satele învecinate, cît şi  cercetată situaţia bisericească în satul Chiţcani precum şi în satele din vecinătate;

 este necesară identificarea fanaticilor şi altor elemente ce deţineau legătura cu mănăstirea cît şi cei ce îi susţin pe călugări, care ar putea comite provocări în perioada lichidării şi din timp să fie informate organizaţiile de partid şi alte organizaţii, pentru întreprinderea. măsurilor necesare;

trebuie depistate acele persoane din rîndurile monahilor care în perioada lichidării ar aduce daune şi din timp să fie luate măsurile cuvenite;

prin stareţul mănăstirii de a lua măsuri ca  de acum să se înceteze de a mai suna clopotele în timpul slujbei; de la începutul şi pînă la sfîrşitul lichidării mănăstirii să fie paralizate clopotele;

înfăptuirea transportării monahilor să înceapă după alegerile în Sovietul Suprem al U.R.S.S., treptat, a cîte 5-10-15 persoane în zi, în dependenţă de situaţie;

toţi cei plecaţi la domiciliu apţi pentru muncă, urmează să fie urgent angajaţi, iar cei bătrîni, ce au dorit să plece la azile, să fie localizaţi în ele;

în zile de duminici şi sărbători să nu se petrecă transportarea;

la cerinţa stareţului , mănăstirea să fie asigurată  cu numărul  necesar de transport pentru transportarea monahilor. A fost stabilit orarul celor ce urmau să părăsească mănăstirea, precum şi oganizate măsuri  pentru  asigurarea pazei ordinii publicii în timpul lichidării:

ceeaşi soartă, precum şi  majoritatea complexelor monahale şi bisericilor de pe întreg cuprinsul teritoriu alprin stareţ, de a lucra cu monahii, ca fiecare din ei să înainteze cerere pe numele stareţului pentru  a părăsi mănăstirea, din care cauză să ceară şi o cantitate a anumită de produse. La primirea produselor şi a sumei de bani, fiecare călugăr e dator să semneze în listele special pregătite;

împreună cu stareţul în urma  efectuării lucrului necesar, să fie pregătiţi de el iniţiatorii care vor lăsa mănăstirea;

 a obţine de la stareţ declaraţii întemeiate pe dovezi concrete a imposibilităţii existenţei mănăstirii (cheltuieli, venituri);

Din timp să se selecteze şi cu seriozitate să fie instruit numărul necesar de activişti de nădejde, care vor fi de serviciul pe schimburi în decursul a 24 de ore, în locurile indicate din regiunea mănăstirii în satul Chiţcani, precum şi în satele învecinate cu Chiţcani. De a numi persoana răspunzătoare pentru efectuarea controlului asupra corectitudinii efecturii urmăririi;

 Serios a se pregăti pentru primirea şi paza  averii rămase.

Referitor la toate aceste întrebări în zilele apropiate  este necesar de a se organiza o întîlnire cu reprezentanţii comitetului raional de partid din oaraşul Bender, executivului raional, miliţiei, procuraturii, C.C. a comsomolului, Consiliului de Miiştri şi  Comitetului pentru securitate.            După cum vedem, guvernul sovietic plănuia cu mult înainte lichidarea mănăstirii Noul-Neamţ. Anastasie Melega care a locuit în oraşul Căuşeni şi a decedat în anul 2006 mărturisea că fiind tînăr, în perioada anilor 1955-1959, a venit la mănăstirea Noul-Neamţ şi a dorit să fie primit în rîndurile fraţilor. Dar i s-a reproşat chiar de arhimandritul Grigorie – stareţul de atunci: ”Frati Anastas, mănăstirea se va închide degrabă, aşa că mergi acasă însoară-te şi fii gospodar”.La fel şi ultimul stareţ Iosif, mărturisea în anul 1993, despre acele momente de grea cumpănă: „Aproape cu două luni înainte de a fi închisă, regulat ne vizitau diferiţi demnitari, dîndu-ne de înţeles că zilele mănăstirii sun numărate. Venea un colonel de la Tiraspol, de la Chişinău ne „bucura” cu prezenţa sa un maior pe nume Alexandr Ivanovici Danilov. La început ne-au cerut să trimitem pe la casele lor pe călugării tineri, dispoziţie pe care am executat-o. Năpasta deplină a căzut peste noi într-o noapte după Sfinele Paşti. La miezul nopţii exact la orele unu urna să sune, conform statutului mănăstiresc, clopotul pentru a-i aduna pe călugări la utrenie. Clopotul însă tăcea. Mi se înfăţişează clopotarul şi mă anunţă că nu poate suna deoarece îi tăiată frînghia. Ies afară şi ce să văd? Vre-o 4-5 maşini cu oameni stăteau în aşteptare în jurul catedralei mănăstireşti. „Ce înseamnă asta?” – întreb. La care mi s-a răspuns că de azi înainte în mănăstire n-o să se mai facă slujbă, că timp de 3-4 zile, fiind trimise maşini, toţi călugării vor pleca de aici, luîndu-ne cheile de la toate încăperile ne-au dat voie să luăm unele obiecte bisericeşti: sfintele moaşte, pe care le-am dus la catedrala „Ciuflea” din Chişinău şi trei icoane scumpe, pe care le-am păstrat la mine acasă. Călugării, urcaţi în maşini cu cele necesare, au fost transportaţi la destinaţie”.            În baza investigaţiilor efectuate recent din perspectiva istoriografiei orale, referitoare la circumstanţele de închidere a mănăstirii Noul-Neamţ – a intervierii persoanelor care au fost martorii acelor evenimente, pentru că erau trăitori în mănăstirea dată, s-au constatat multe lucruri necunoscute, unele fiind în contradicţie cu diferite date oficiale existente. Bunăoară Vasile Secrii* care a fost frate de ascultare în mănăstirea Noul-Neamţ în perioada anilor 1955-1959, în ziua de luni, 2 aprilie anul 2007, el ne-a relatat că, „la momentul intrării ca posluşnic, mănăstirea era bogată, avînd    14 hectare de grădini, vite, porci, o pereche de boi, un autocamion – „polutarca” şi un automobil – „Volga” şi îndeobşte avea de toate. În mănăstire erau pînă la 150 de fraţi (oficial în ianuarie, 1958 erau atestaţi doar – 58 de vieţuitori). Iar în anul 1959, cînd stareţ era de acum egumenul Iosif, el şi încă un frate (actualmente călugărit Serafim) au fost chemaţi la stareţie, unde stareţul i-a anunţat că de acum au primit pricaz să iasă fraţii din mănăstire şi pînă cînd vor ieşi ei doi. Nu vroiau să plece şi plîngeau, dar neavînd ce face au ieşit, primind produse. Iar la închiderea mănăstirii a sosit preşedintele sovietului sătesc Ţîbîrnă (care şi-a sfîrşit viaţa în chinuri grele, le spunea tuturor „să nu facă nimeni ceea ce am făcut eu”) fiind însoţit de complici, care a cerut cheile şi l-a anunţat pe stareţ că mănăstirea se închide. Unii au plecat pe la rude, care în sat au rămas, iar cei bătrîni au fost duşi la case de bătrîni. Părintele Ghermoghen aşa şi a rămas cu calul şi căruţa, în mănăstire. Iar după închidere s-a aflat depozitul republican de medicamente şi spital de tuberculoză. Cînd au vurut să ia crucea de pe sobor, care a fost legată cu tros şi trasă cu tractorul, în cele din urmă trosul rupîndu-se, a omorît tractoristul. Au fost profanate şi bisericile. Cînd au scos policandrul, s-au îmbătat, iar îmbrăcîndu-se în veşmite cădeau şi îşi băteau joc. Ei toţi mai apoi au murit nu bine, nu aşa cum se cade. Iar tot ce se afla în mănăstire, candele, cadelniţe şi altele, au luat, au stricat, o încărcat, o dat foc... Cărţi, icoane – tot, ce-au vurut aceea au făcut”.În anul 1961, sunt trimişi acasă din mănăstire – 19 vieţuitori, iar în anul următor au fost trimişi din mănăstire alţi  24 de fraţi. Celor care veneau şi aveau dorinţă să fie primiţi în mănăstire li se reproşa: „Nu aveţi ce face, mănăstirea degrabă se va închide”.Un alt martor al acelor evenimente dramatice din trecutul mănăstirii Noul-Neamţ, Părintele Iosif (Lepădatu), în ziua de 29 martie anul 2007, ne-a comunicat că, „în anul anul 1959 el a venit la mănăstirea Noul-Neamţ de la mănăstirea Suruceni, împreună cu fostul ei stareţ – egumenul Iosif (Gargalîc) şi  cu alţi fraţi. Pămînt mănăstirea nu avea în posesie – era luat, avea o porţiune de mal pe Nistru – pentru pescuit, avea un motor care producea lumina electrică, ateliere şi utilaje agricole nu avea. Erau două autocamioane, dintre care unul american, cu care aduceau lemne. În mănăstire era multă producţie alimentară, pentru că lumea ce vizita mănăstirea aduceau maşini întregi de produse. Locuiau în chilii cîte 3-4 fraţi, iar toţi fraţii mănăstirii numărau pînă la 400. Cei tineri au fost scoşi cu un an înainte de a se închide mănăstirea, dar au  rămas – 6 dintre ei, printre care şi el (Lepădatu), care nu au părăsit sfîntul locaş pînă la ultimele zile de închidere. Cu o lună înainte de închidere, au fost adunaţi toţi în trapeza mănăstirii, unde au fost anunţaţi de stareţ că vor trebui să părăsească mănăstirea şi li se vor elibera certificatele necesare. Mulţi i-au reproşat stareţului, amintindu-i că el este cel care ar fi trebuit să-i îndemne să stea pe loc, neclintiţi. Alţii plîngeau. A fost o jale mare, dar nu au avut ce face. De la arhiepiscopie li s-a spus că dacă vor ieşi de bună voie vor avea şi lucru. Apoi, din cauza că nu doreau să părăsească mănăstirea, s-au certat chiar şi cu autorităţile arhiepiscopiei, care au sosit în mănăstire. Erau îmbrăcaţi în rase şi aveau şi cruci cu  pietre scumpe pe piept, dar sub rasă erau îmbrăcaţi poliţieneşte, probabil erau comunişti, deşi lucrau la mitropolie. Cărţi icoane sau alte obiecte nu a fost posibil de luat, pentru că totul era controlat cu stricteţe de conducerea mănăstirii. Cei care au izbutit totuşi să salveze cîte ceva, numai datorită faptului că se încumetau s-o facă în puterea nopţii, ducînd cele luate în sat la cunoscuţi. Iar în fundul grădinii lîngă gardul din sat era un grajd mare plin cu icoane mari şi aurite, care au tot fost aduse aici din celelalte mănăstiri lichidate. Iar lichidarea şi acestei mănăstiri, au fost încărcate, duse în pădure şi arse. Locuitorii satului nu au reacţionat defel, pentru că practic nu ştiau. Totul s-a făcut în linişte, organizat. Noaptea erau încărcaţi şi trimişi. Care erau departe de mănăstire – erau trimişi căte 2-3, iar cei mai de aproape – cîte unul. Li se dădea fiecăruia o cantitate de produse alimentare. Bani nu a primit nici unul din cei plecaţi. Dimineaţa suna clopotul. Se oficiau slujbele. În biserică şi pe teritoriul mănăstirii erau militari, îmbrăcaţi în civil dar şi în formă – chiar şi cu „nohane la şold”, care supravegheau tot. Şi fiindcă totul era normal, nu spunea nimeni nimic – nimeni nici nu ştia. Şi în timp de o lună au fost trimişi toţi din mănăstire. Prin luna iulie-august, mănăstirea a fost închisă. La sfîrşit au rămas stareşul – părintele Iosif, cu părintele Grigorie – fostul stareţ al mănăstirii”. Fratele Ioan – după închiderea mănăstirii, a lucrat un timp în Chişinău la uzina de tractoare. Mai apoi, a mers la Leningrad unde a făcut studiile la Seminarul Teologic, trecînd printr-un şir de greutăţi. A slujit mai apoi ca preot, păstorind turma. Iar după ce i-a decedat soţia a primit călugăria cu numele – Iosif, îndeplinindu-şi dorinţa care a avut-o în tinereţe.În mai 1962, împuternicitul pentru B.O.Rusă pe lîngă Consiliul de Miniştri al R.S.S.M. – A. Oleinic, îl înştiinţa pe preşedintele Consiliului pentru B.O.Rusă pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. – V. Curoedov, despre lichidarea mănăstirii de bărbaţi din Chiţcani, trimiţîndu-i următoarele rapoarte:         raportul arhiepiscopului Chişinăului şi Moldovei cu nr. 264 din 20 mai, 1962, pe numele Patriarhului, în care arhiepiscopul Nectarie, raportează patriarhului că protoiereul Malai Anatolie s-a deplasat la faţa locului şi a luat cunoştinţă cu situţia, după ce i-a prezentat un raport amănănţit, care a fost de asemenea trimis patriarhului. La fel îl înştiinţează pe patriarh cum a avut loc lichidarea mănăstirii, conform raportului prezentat de egumenul Iosif;         raportul stareţului Iosif cu nr.102 din 16 mai, 1962, adresat arhiepiscopului Nectarie cu următorul conţinut: ”Cu smerenie, căzînd la piciorele Înalt Preasfinţiei Voastre (...), că sfîntul locaş care mi l-aţi încredinţat, luînd în consideraţie plecarea tuturor vieţuitorilor, la 16 mai, 1962 a încetat să mai existe. Fiecare din cei plecaţi a scris cerere pe numele meu, iar eu îi convingeam pe toţi să fie calmi şi să păstreze liniştea (...) Cei plecaţi au fost aprovizionaţi cu cele necesare pentru viaţă – produse, haine, bani şi cu cele necesare. Organele de stat nu au influenţat la cele ce se petreceau în mănăstire, iar pentru transportarea fraţilor, la cererea mea, au fost puse la dispoziţie gratis autocamioane, pentru ce noi din inimă creştinrşte le mulţumim. Au plecat fraţii în linişte şi cu smerenie, fără oarecare neplăceri şi conflicte. Clădirile rămase  şi proprietatea se dă sub pază organelor de stat”;          precum şi raportul protoiereului Malai pe numele arhiepiscopului Nectarie.După lichidarea mănăstirii, egumenul Iosif a luat cu sine chiotul cu sfintele moaşte, pe care le-a dus la biserica „Ciuflea” din Chişinău, iar unele icoane şi cărţi, precum şi cîteva lucruri – le-a luat cu sine. A lucrat apoi într-o tipografie din oraşul Chişinău, iar în anii 1963-1967, îşi face studiile la Seminarul Teologic din Odesa. După absolvire, slujeşte în raionul Comrat. În perioada anilor 1970- 1985 a îndeplinit funcţia de econom al eparhiei de Chişinău. În 1988, e ridicat în rang de arhimandrit, iar în 1988 e numit stareţ la mănăstirea redeschisă – Căpriana. În 1990 dă demisia. A trecut către Domnul la 12 februarie 1998 şi e înmormîntat într-un cimitir din oraşul Chişinău.Într-adevăr, după cum am urmărit, antihriştilor sovietici le-a reuşit de minune înfăptuirea sarcinilor puse pe ordinea de zi. Aproape fără abateri de la hotărîrile şi instrucţiile adoptate. După lichidarea celor 26 locaşuri sfinte în perioada anilor 1944-1962, e evident faptul că au fost luate în consideraţie toate eşecurile şi greşelile şi s-a ajuns la un sistem, bine organizat care funcţiona, practic fără greş. Practic nici  nu a protestat nimeni, decît numai   reproşurile împotriva stareţului şi jalea fraţilor, în comparaţie cu anul 1945, cînd stareţul Axentie, pe timpul căruia mănăstirea a suferit acele mari zguduiri ale secolului: războiul, jaful, noua guvernare sovietică, etc. – se zbate ca un peşte pe uscat, pînă la urmă jertvindu-se, fiind condamnat la închisoare de unde nu se mai întoarce. Sau egumenul Iason şi fraţii pe care-i păstorea care-i numeau deschis – diavoli pe comunişti pentru faptele lor. Cauza ar fi fiind şi ierarhul care era pasiv, inactiv şi era inapt de a se opune agresiei ateiste, care prin unele decizii, a uimit chiar Consiliul pentru B.O.Rusă. Pe acelaşi cîntar poate fi pus şi stareţul Iosif, care a îndeplinit toate restricţiile şi indicaţiile care i-au fost cerute, doar nu a fost exilat s-au condamnat în comparaţie cu predecesorii săi, ba şi mai mult şi-a continuat chiar studiile teologice, vieţuind mai apoi în linişte, ocupînd funcţii importante la mitropolie.După lichidare, bisericile şi încăperile mănăstirii au avut a U.R.S.S. Pe teritoriul mănăstirii Noul-Neamţ a fost organizat spitalul de tuberculoză, iar chiliile s-au transformat în palate. În anul 1964, cele patru biserici au fost transformate în depozite ale apărării civile, sală sportivă şi„club”. Avînd în consideraţie faptul că clopotniţa mănăstirii în timpul operaţiunii Iaşi-Chişinău din august, 1944, a servit  ca punct de observaţie a armatelor sovietice, a fost luată hotărîrea da fi amenajată în ea – muzeul gloriei militare, iar intrarea în mănăstire a fost închisă, fiind ridicat un perete din cărămidă. Au fost efectuate încercări de a scoate crucea de pe catedrala „Înălţării”, dar care au suferit eşec. Crucea deşi înclinată a rămas pînă la redeschidere să mărturisească calvarul acelor timpuri. Cu timpul acoperişul de pe biserica sfîntului ierarh Nicolae a putrezit  şi a căzut. La majoritatea clădirilor de asemenea a căzut acoperişul. În căutarea comorilor  tîlharii, au pătruns în cavoul din catedrala „Înălţării”. Negăsind nimic au profana osemintele oamenilor de vază a mănăstirii care au fost înmormîntaţi aici. În timpul celor 27 de ani de stăpînire civilă, mănăstirii i s-au pricinuit daune mari. Ca o batjocoră era atîrnată tabla pe care era menţionat că „mănăstirea Chiţcani, monument de arhitectură din sec. XIX., este ocrotit de stat”. Mai corect ar fost scris, „se distruge de către stat”. N-ar fi corect de spus că statul nu întreprindea nici o măsură de ocrotire a acestui monument al arhitecturii, cei drept, că numai pe foaie. Astfel la 2 martie, 1988, C.C. al P.C. şi Consiliul de Miniştri al R.S.S.M., au primit hotărîrea cu nr. 77, care prevedea  restaurarea clădirilor mănăstireşti. Lucrările de restaurare trebuiau să înceapă în anul 1992. Finanţarea lucrărilor trebuia fi înfăptuită de către Ministerul Sănătăţii. Hotărîrea a rămas numai pe hîrtie.